2018 la final

2018 a adus schimbări în viața mea – nu neapărat multe, dar importante: schimbare de casă, de oraș, de job, cizelare de valori, înhămare la două roluri importante pentru următorii trei ani: Șef de Centru Local și membru în Consiliul Director al Organizației Naționale Cercetașii României.

Mi-am propus, la început de an, să fac câteva lucruri în 2018 – un fel de top priority list. Unele mi-au ieșit, altele nu. Bănuiesc că prioritățile se schimbă, de îndată ce se lovesc de viața reală și obișnuită.

Cu vreo 4 intru datoare în 2019 – am făcut pași pentru realizarea lor, doar că nu am ajuns în punctul pe care îl anticipasem.

Anul 2018 a fost unul în care drumul a fost cel mai fidel companion al meu – chiar dacă nu am fost mereu entuziasmată de acest lucru. M-am găsit des în locuri diverse, iar prin octombrie atinsesem un nivel de frustrare destul de înalt, atunci când mi-am dat seama că trecuseră 4 luni de când nu dormisem acasă 14 zile consecutive.

Călătoriile sunt frumoase și reprezintă cea mai bună metodă de a-ți lărgi orizonturile, de a privi lucrurile din altă perspectivă, de a întâlni oameni care te provoacă și te lasă cu întrebări, de a intra în situații neobișnuite sau în conversații care deranjează. Sunt o norocoasă pentru că pot face asta (este, bineînțeles, mai mult o alegere decât orice altceva). Aș fi adăugat totuși mai multe zile de liniște – cât să pot așeza undeva toate experiențele prin care am trecut.

Bănuiesc că acest blog al meu este citit mai mult de către cercetași (care sunt, poate, curioși să citească despre un om din Consiliul Director). Așa că vreau să enumăr, într-un mod aleatoriu, câteva din lucrurile pe care le-am făcut în 2018, ca cercetaș voluntar:

– am pus mâna la organizarea Campului de vară al Centrului meu Local: Aetos Drobeta Turnu Severin. Făcând asta, m-am convins cu plăcere de importanța tot mai scăzută pe care o am în grup. Hmm, nu știu exact cum să exprim asta, cât să se înțeleagă ce vreau – mi se pare că munca mea are succes dacă lucrurile pe care le fac nu depind de prezența mea. Dacă totul merge de la sine – pentru că e un sistem bun, cu oameni de calitate și un țel în care credem cu toții. Iar în 2018, în campul de vară – oamenii ăștia faini din Aetos au demonstrat că fac lucrurile să se întâmple. S-au organizat singuri – structură de camp, program, sarcini și împărțirea lor, hike și Ziua Porților Deschise. Sunt niște tineri, toți – și toți încă învață ce înseamnă cercetășia. Dar nu le e frică să taie lemne, gătească orez la foc, să spele toaletele, să curețe râul de gunoaie, să se joace, să cânte, să urce. Sus de tot. Bănuiesc că se înțelege cât sunt de onorată să îi cunosc și cât sunt de curioasă să-i văd unde ajung în viață.

– a fost Secret Trash Santa. E „petrecerea” noastră de Crăciun – când fiecare pregătește un cadou secret (din lucrurile pe care le are acasă și care nu-i plac/nu-i sunt folositoare). Apoi le punem pe toate la un loc și Moș Crăciun ni le dăruiește la întâmplare. Se întâmplă în fiecare an când e Solstițiul de iarnă (ziua cu cea mai lungă noapte 😉 – sau momentul de când lumina începe să crească). Cum să descriu evenimentul de anul acesta.. cred că e suficient să zic că am fost 120 de oameni (din 130).

– am ieșit pe munte de 1 decembrie și a fost de vis. Ne-au înghețat mâinile în mănuși și picioarele în bocanci, dar ne-am întâlnit cu dragul nostru vârf Domogled într-o zi absolut mi-nu-na-tă. Ieșirea asta mai merită trei poze, așa că:

Să continuăm:

– am ratat Campul Național de Exploratori. Și scriu asta aici pentru că, exact în perioada aceea, am fost în Polonia, împreună cu Andreea (Aetos) și Adi (Dej), la un curs internațional în urma căruia ne-am luat certificarea de Instructori de Frânghii Joase. Adică elementele alea cu tot felul de frânghii pe care le-ați văzut probabil în parcurile de aventură. Ei bine, știu acum să construiesc și să instruiesc un grup într-un astfel de proces de educație prin aventură. Planul pe 2019 include dezvoltarea unui proiect de frânghii joase mobile – deci invitați-mă pe la voi! 😉

– am participat la Adunarea Generală națională. Și pentru prima oară, consider asta ca fiind unul din cele mai importante lucruri pe care le-am făcut în 2018, pentru că am avut un statut special: am candidat la o poziție în cadrul Consiliului Director. Și am obținut multe voturi pozitive. Lucru care în continuare mă măgulește foarte tare. E un sentiment aparte, să știi că ai încrederea și susținerea centrelor locale din țară. Să povestești despre cum vezi tu lucrurile și ce vrei tu să faci, dacă vei fi votată – iar apoi să chiar fi. În continuare mă copleșește acest lucru și simt că deși nu ăsta e rolul meu acum – încă învăț lucruri. Mă blamez fiindcă au trecut câteva luni, aproape un an, iar eu parcă nu am fost suficient de productivă. Și mă tot gândesc la domeniile în care pot aduce schimbare pentru organizația noastră. Dacă voi aveți sugestii pentru mine, scrieți-mi oricând (chiar și dacă nu aveți sugestii).

– am fost la Nocrich la o întâlnire de lucru, cu Yeti și Oana – și echipa de acolo. Nadia are o mână aurită și o energie care pare de nesecat. E totuși complex să fii responsabil de un centru scout, care are o situație pe alocuri incertă, care e moștenire de la alții (cu bune și cu rele), care pare înconjurat de magie, dar își atrage și critici din cauza asta. O mână de oameni care nu doar cred – ci fac. Au nevoie de ajutor – de la noi toți. Voi ați fost la Nocrich? Când (mai) mergeți?

– am fost câteva zile în Campul Național de Temerari – la Lunca Ilvei. Am cunoscut acolo niște tineri care le arătau copiilor ce înseamnă determinarea și curajul de a te cățăra într-un copac înalt, înaaaalt. Am cunoscut acolo niște temerari cărora nu le-a fost teamă să se înhame la proiectarea și construcția unui adăpost zdravăn, capabil să reziste intemperiilor vremii. Și lideri care au gândit și asamblat un catarg suspendat – pentru că cea mai bună metodă de a-i educa pe copii este să îi inspiri.

– am trecut să îi salut și pe cercetașii din Campul Național de Lupișori. Copiii încă nu ajunseseră, iar pregătirile erau în toi – toată lumea avea câte o unealtă în mână, fie ea o lingură, o pensulă sau o secure. A fost un amestec frumos de lideri cu experiență și lideri aflați la început de drum, dispuși să învețe multe despre ce înseamnă organizarea unui eveniment cu peste 100 de copii.

– am trecut și la Senioriada (un fel de Campul Național de Seniori, dacă am avea un număr triplu în această ramură de vârstă). Cu ei a fost altfel – pe ei i-am întrebat direct ce îi doare și cum văd ei un program educativ bun pentru ei. Ne-am consultat, ne-am notat idei, ne-am schimbat perspective. Sunt oameni faini, care vin din urmă – trebuie să avem grijă de ei. Și să avem grijă ce le vom da în grijă.

– am participat la un curs de dezvoltare de competențe în domeniul lobby-ingului. Cu specific pe Educația pentru Dezvoltare Durabilă. Fiindcă facem parte din ONG21, rețeaua ONG-urilor interesate de Educația pentru Dezvoltare Durabilă. Fiindcă e felul nostru, cel autentic și integru, de a fi – respectând mediul natural, mediul economic și mediul social.

– am fost voluntară, alături de Centrul meu Local, în organizarea unui concurs național de MTB într-un sat din județul meu (Mehedinți). Iar oamenii de acolo au fost încântați de seriozitatea, implicarea și energia noastre. Pe tinerii din Aetos, experiențele de acest fel îi învață să fie responsabili, activi și prezenți. Iar celor din comunitatea noastră le arătăm că suntem deschiși, că ne pot aborda, că suntem vizibili. Și ne implicăm.

– am participat, alături de Oana, la seminarul internațional Growth in Scouting – s-a întâmplat la Riga și am povestit despre ce înseamnă a crește cercetășia. Cum ne asigurăm că cercetășia este disponibilă tuturor celor care vor să i se alăture. Dar despre asta am scris deja vreo două postări pe blog.

– am fost la Spirit Scout, cu o echipă de 17 fete și doi băieți. La SS, întocmai ca la BQ, se organizează patrule ad-hoc (cu cine nimerești), iar provocările trebuie rezolvate în noua patrulă. Una dintre fetele de la Aetos a nimerit într-o patrulă unde era singura ce voia să rezolve provocările. Ceilalți membri s-au tras pe cur – că deh, oameni suntem. Dar Cristina a decis să facă provocările singură. 7 din 12 a făcut. Inclusiv pe cea de teamwork. Dacă asta nu-i o lecție pentru adulți, atunci nu mai știu care e. Pentru mine a fost, cu siguranță.

– am fost și la BQ. Cu doi lideri asistenți care m-au sunat în timp ce mă retrăsesem puțin să lucrez: – Dana, totul e bine. Roxi a făcut o cădere de calciu și un mic atac de panică, dar totul e bine. Nu te îngrijora, dar suntem la spital. Situația e sub control.

Și știți ce, chiar a fost. Am încredere să merg oriunde cu oamenii ăștia.

– am trecut pe la Cupa Izvoarelor, lângă un râu neașteptat de crescut – dar care nu a speriat, sau împiedicat în vreun fel cercetașii să se simtă bine. Nicanor mi-a oferit un scaun, cu o ceașcă de cafea, zacuscă și pâine. Și mi-a zis „stai aici un pic și relaxează-te”. Și auzeam râul lângă mine, care acoperea zgomotul generatorului – și mă relaxa.

– am participat la Centenarul de la Timișoara, unde am ținut un atelier despre sustenabilitate. Dar am fost și lider însoțitor pentru cei mai năzdrăvani, energici, creativi și răbdători băieți – care-mi sunt tare dragi, de fapt.

– am participat, împreună cu Adriana, la o emisiune live a unei televiziuni locale. Îl vedeam deseori pe Nicu (Almași) povestind despre cercetași în Vâlcea și mi-era drag că are o unealtă atât de utilă la îndemână, televiziunea locală. Iar anul acesta, dintr-odată, am primit un telefon care spunea, pe scurt „Salut, Dana, hai diseară la emisiune să povestești despre cercetași”. Și poate fi un lucru mărunt pentru unii, dar a fost un lucru mare pentru noi.

– i-am însoțit, alături de yeti, pe băieții de la Diagonal în drumul lor – pentru bucata dintre Turda și Cluj Napoca. Băieții aceștia merită luați la întrebări nu neapărat pentru Diagonal (deși au făcut un lucru extraordinar), ci pentru felul lor de a fi. Sunt hotărâți, implicați, determinați, disciplinați, deschiși – și mai sunt cumva: modești. Sunt niște oameni frumoși, cu care orice conversație devine interesantă. Au ajuns departe. Vor ajunge și mai departe. Dar noi trebuie să îi ținem aproape.

– am făcut parte din echipa internațională care a organizat European Scout Education Forum (pe care noi l-am găzduit, în luna mai, la București). Evenimentele acestea evidențiază dimensiunea internațională a cercetășiei și ne ajută să rămânem conectați la o lume în schimbare, din care facem parte și pe care o influențăm la rândul nostru. Au fost participanți de prin toate zonele Europei, fiecare cu o viziune ușor diferită despre ce înseamnă cercetășia – și despre soluțiile la problemele cu care se confruntă. Dar mai ales, cu o minte deschisă și cu o mare disponibilitate de a împărtăși modele, idei, resurse.

– și un fel de început de an altfel, participând la un schimb de experiență în Finlanda. Unde am avut 10 zile de -30 de grade. La -30 de grade, oricât ai fi de bine îmbrăcat și de activ, nu poți sta mai mult de 2 ore întregi afară. Frigul nu prea iartă. Dar da, am făcut baie în marea înghețată (și am crezut că o să ni se oprească inimile și corpul o să ne rămână înțepenit). Dar am intrat și în sauna de +65 grade apoi, unde am crezut că o să ni se topească pielea și o să ne ia foc părul. Dar n-am răcit. Niciunul. Deloc. Tot anul. Că doar e secretul finlandezilor pentru a supraviețui iernii 😉

Au mai fost lucruri, dar mă opresc aici – postarea aceasta e prea lungă oricum.

Totuși, o să mai enumăr câteva lucruri – importante pentru mine pe plan personal. În 2018:

– m-am întors acasă, la Drobeta Turnu Severin (sau Severin, cum îi spunem noi, localnicii). La această apă a mea, care e cea mai bună caracterizare de „acasă”. Cu gând să creez, mișc, aduc, învăț, inovez, schimb. De asemenea, cu gând să am timp, liniște, un cățel, doi părinți, prieteni, evenimente. Nu mi-au ieșit toate, nu încă. Poate nici nu vor ieși, dar mai lupt o vreme. Deocamdată, nici n-aș putea altfel.

– am avut prieteni care m-au vizitat, care au venit să mă revadă și să cunoască locul unde am ales să trăiesc, țara asta frumoasă. Iar ei sunt oamenii mei frumoși. Cu care povestesc, mă consult și alături de care cresc.

– am fost în Cluj să văd Luna din biserică. Și a meritat pe deplin. Mai vreau să ajung în Cluj – să-mi văd prietenii. Merită pe deplin.

– am ajuns la Capătul Pămăntului. Datorită Elei, Ancăi și lui Emi – care s-au decis să biciclească câteva sute de km pe Camino. Eu am luat-o pe scurtătură și i-am așteptat la final, direct în Santiago. Dar emoția, zumzetul și energia orașului m-au curprins și pe mine. Cuprinde, de fapt, pe oricine. Eu doar mă consider norocoasă că am prieteni care au hobby-uri speciale.

– am o nouă priveliște de la birou. Este un birou situat în Teatrul din orașul meu. În mijlocul evenimentelor culturale. E un fel de vis devenit realitate.

– am organizat prima ediție TEDxDrobetaTurnuSeverin. A fost greu. Au fost multe momente când am vrut să renunț. Și momente când nu apa îmi spăla fața. A fost mult mai greu decât mi-am închipuit că va fi. Dar întâmplarea face că sunt pe lângă mine oameni care cred în lucrurile pe care mi le propun (uneori, mai mult decât cred eu însămi). Iar oamenii ăștia nici nu-și dau seama că sunt cărbunii care întrețin focul. Poate acum își vor da.

– am zburat. Nu doar la figurat. N-a fost prima oară. Dar a fost prima oară când am fost luată direct de la cumpărături, înghesuită alături de plase și de parapantă, iar apoi urcată sus, suus de tot. Unde nimic nu te poate atinge. Într-o zi superbă. Când nici n-am știut câtă nevoie aveam de asta..

Am încheiat anul fain – am avut un revelion cu oameni dragi alături de mine, pe care i-am găsit în diverse locuri prin oraș. Petrecând, uitându-se la tv (ai mei), mâncând salată boeuf, jucându-se Exploding Kittens, tușind a răceală, cu siropurile lângă ei. I-am vizitat pe fiecare.