Ție ce-ți iese?

Este întrebarea principală pe care o aud atunci când spun că fac voluntariat.

Este întrebarea principală pe care o aud atunci când spun că sunt cercetașă.

Și este întrebarea principală pe care o disprețuiesc. Din toată inima. Pentru două motive principale:

  1. spune multe despre persoana care întreabă – și nu sunt mereu pregătită să aflu astfel de lucruri despre oameni din jurul meu.
  2. transmite că există o incapacitate majoră de a înțelege, cu adevărat, ce înseamnă voluntariatul – indiferent cum aș încerca să explic.
analysis blackboard board bubble
Photo by Pixabay on Pexels.com

Am bănuit, multă vreme, că întrebarea asta vine pe fondul unei culturi aproape inexistente a voluntariatului în țara noastră. Atunci când această practică nu există, la scară mai largă, în societate – este dificil de înțeles, de cuprins. Pe vremea când eram în liceu, mulți dintre tineri voiau să facă voluntariat – ba chiar, era privită ca o activitate „de top”. Habar n-aveai de organizații de tineret, de cine își dorește să primească tineri care să facă lucruri, unde anume poți ajuta pur și simplu. Îmi amintesc că am aflat, cu greu și multe insistențe la o colegă (iar eu de fel nu obișnuiesc să insist – deci puteți să vă închipuiți cât de mult îmi doream), de numărul de telefon de la Crucea Roșie. Era un număr de telefon fix, iar eu nu aveam telefon acasă – a trebuit deci să îmi strâng monede de la banii de covrig și să merg la un telefon public din centrul orașului. Mi-a luat ceva să-mi fac curaj, să repet ce voiam să spun – și am sunat. Și n-a răspuns nimeni. Nici a doua zi. Nici peste o lună.

Norocul (de fapt, munca) a fost însă că fusesem admisă (cu examen și toate cele) la o clasă foarte bună, iar Doamna Dirigintă (una dintre cele mai elegante și puternice femei pe care le-am cunoscut) era în contact cu voluntari americani, Peace Corps Volunteers. Iar acești voluntari veneau, în primul rând, cu o altă viziune asupra lumii și societății. Ele ne apreciau creativitatea, ne dădeau puncte în plus dacă făceam scenete, ne scoteau la muzeu și ne provocau să strângem hăinuțe pentru a le dona. În clasa a X-a câștigam un concurs de eseuri organizat de Peace Corps Volunteers și mergeam într-o tabără la Șuncuiuș, în județul Bihor. Experiența aceea, la vârsta aceea, a fost cea mai importantă pentru mine în a-mi defini valori de viață.

abstract blackboard bulb chalk
Photo by Pixabay on Pexels.com

Acum, în 2019, lucrurile stau altfel – există numeroase oportunități de voluntariat, peste tot în țară. Așa cum văd eu lucrurile, cei mai mulți voluntari sunt elevi și studenți (adică, înscriși într-o instituție de învățământ, cu vârsta potrivită pentru a-și dori să aibă responsabilități în plus și pentru a fi utili în comunitate). Însă n-aș spune că România are o cultură a voluntariatului. Nicidecum. Iar acesta este unul dintre motivele pentru care întrebarea „ție ce-ți iese?” e atât de întâlnită.

Un alt motiv este situația economică a țării noastre și parcursul ei până aici – plin de îndoieli față de oameni care ‘au ajuns bine’ (pe spinarea altora). Plin de îndoieli față de oameni care ‘au făcut afaceri’, cărora le-a ieșit ‘ceva’ din diverse înțelegeri, chiar dacă n-o spuneau. Plin de frici de a fi manipulați. Pentru că, deseori, îi admirăm pe cei care reușesc să păcălească sistemul, să obțină câștig acolo unde nu e merit, să convingă oameni acolo unde nu se află nimic. Și e ușor, după o astfel de experiență, trăită sau auzită, să bănuiești pe oricine. Să crezi că voluntarii au vreun câștig ascuns, despre care nu vor să spună.

Adevărul este că voluntarii au un câștig, dar nu este ascuns: este o împlinire sufletească. Acea împlinire sufletească datorată zâmbetelor pe care reușești să le aduci, datorată schimbărilor pe care le generezi în comunitatea ta, în oamenii din jurul tău. Acea împlinire sufletească asemănătoare cu sentimentul pe care îl ai atunci când îi oferi unui prieten drag un cadou pe care și-l dorea, în secret, de mult.

DSC_8518

Ce ne iese?

Ne ies râsete și muzici. Ne ies saluturi și scrisori de mulțumire. Dar mai ales, ne iese o liniște interioară. Ne iese auto-cunoaștere. Ne ies sentimente de împlinire și satifacție.

Credem în ceva ce trece dincolo de noi, în ceva ce vom lăsa în urmă, dezinteresat. Iar sentimentul acesta este de-a dreptul înălțător. Simțim, într-un fel, că ajungem la vârful piramidei – că ajungem la acel punct în care satisfacția este de a-i ajuta pe ceilalți. Fără recunoaștere, fără statui, fără beneficii. Doar sentimentul lucrului bine făcut.

Mi-am amintit de toate astea curând, când Roxi a creat un discurs despre ce înseamnă voluntariatul, pornind de la această întrebare (pe care a primit-o de la un coleg). Îi ascultam cu mult interes și nerăbdare cuvintele și mă întrebam ce va răspunde. A spus despre toată magia care se întâmplă la cercetași; a spus despre oamenii speciali pe care îi întâlnește; despre felul în care ea a crescut și continuă să o facă. Și după toate astea, a primit întrebarea:

– Doar atât..?

Iar răspunsul ei a fost cel mai potrivit pe care l-am auzit:

– Nu e de ajuns?

 

(Side note: dacă vi se pare că e de ajuns, iar munca cercetașilor e valoaroasă pentru comunitate, vă invit să contribuiți prin direcționarea celor 2% din impozitul pe care deja l-ați plătit anul trecut.

Tot ce trebuie să faceți e să printați foaia aceasta, să o completați cu datele voastre (câmpurile I și II + semnătură contribuabil), iar apoi să o trimiteți prin poștă către ANAF-ul de care aparțineți aici (acela corespunzător cu adresa voastră din buletin) – sau să vă întâlniți cu mine la un ceai și să îmi dați mie foaia să o depun la ghișeu.)