Despre ce vorbim, când spunem “outdoor education”

Nu știu dacă știați despre mine ce mult îmi place educația outdoor. Și limba engleză 😉

(dar și limba română, că tot povestim despre asta)

E un fel de nepotriveală între entuziasmul pe care îl am pentru educația outdoor și înclinația mea de a petrece mult timp în casă – în mod ideal, cu un film fain sau o carte bună. Și totuși, amândouă îmi aparțin.

Outdoor education înseamnă mult ceea ce facem / ar trebui să facem la cercetași – să fim în natură. Să fim afară. Și fiind afară, simțindu-ne privilegiați că suntem afară, bucurându-ne de fiecare anotimp și gură de aer – să apreciem că suntem acolo. Outdoor education nu înseamnă doar educație care se întâmplă afară. Ci educație care ține cont de „afară”.

Outdoor education este calea prin care ne putem asigura că copiii (vă rog, nu-mi corectați cacofoniile, de cele mai multe ori le fac dinadins – poate cineva va căuta și va afla că nu sunt greșeli gramaticale, ci doar expresii care nu sună atât de bine împreună). Vă ziceam că îmi place limba română – într-atât încât să-mi întrerup șirul gândurilor pentru ea.

Outdoor education este calea prin care ne putem asigura că copiii, tinerii și adulții se conectează, cu adevărat, la natură. Că nu o folosesc doar ca pe o „metodă”, sau ca pe un „sprijin” al învățării. Ci ca pe învățarea însăși. Că, povestind despre comunicare în timp ce suntem în parc, ne ajută să asimilăm subiectul mai bine și să îl asociem și cu păsările, foșnetul sau frunzele din jur. Astfel, învățăm și să iubim natura. Cu adevărat. Să fim fascinați de ea.

Una dintre echipele de cercetași și-a organizat toate întâlnirile în parc, într-un an. Pe ploaie, pe zăpadă, pe soare, în octombrie, în ianuarie sau în mai. Am rămas uluită și plină de admirație pentru ei. Vă închipuiți că lor le va mai strica planurile ploaia, vreodată? Că frigul îi va împiedica să-și viziteze un prieten? Că le va fi prea cald să iasă la film?

Outdoor education este despre natură (nu „în” natură) și despre educație. E despre realitatea care nu poate să vorbească pentru ea însăși, dar pe care avem datoria să o ascultăm. Și, atunci când o facem, să rămânem uluiți.