Patul lui Procust

Ieri am terminat de citit Patul lui Procust: nu a fost cea mai potrivită lectură de Crăciun, dar cumva a fost.

Eram sigură că nu mai citisem romanul (deși mi s-a părut ciudat, fiindcă îmi amintesc că mi-a plăcut “Ultima noapte”), până când am ajuns la replica “Nu e nimic, băiat prost, ai să mai încerci o dată” pe care mi-am amintit-o perfect și pe care am folosit-o în facultate, cu cineva care nu a gustat-o deloc (înlocuisem “băiat prost” cu “kiddo”, preluat dintr-o altă conversație interesantă cu un prieten). Bottom line e că uitasem total de roman, total. Mai puțin această replică: singura mărturie că, de fapt, îl citisem în liceu. M-am întrebat cum am putut să uit atât de tare: oare nu m-a marcat acțiunea? Nici personajele, nici stilul, … nimic? Bănuiesc că m-a devastat sfârșitul și că subconștientul meu a ales să mă apere de melancolie îndelungată, ștergând cu totul amintirea. Lectura de identificare: nu cred că voi putea citi vreodată altfel. Nici nu cred că îmi doresc să citesc altfel.

Patul lui Procust

Nu mi-am luat notițele pe care speram să le iau. Ca de obicei, am făcut mici semne la pasaje care m-au pus mai tare pe gânduri: dar care, citindu-le în afara contextului, pot să nu spună mare lucru. However, o să le scriu aici, ca să rămână undeva. Cartea e de la bibliotecă, o duc mâine înapoi.

“Mai că îmi vine să spun lămurit că inteligența se poate descoperi și prin pipăit. Și cum calitățile la nevoie se cunosc, cred că inteligența doamnei T. se vede mai ales în acea grea încercare pentru femei, care e boala. Nimic nu e mai dezgustător decât o femeie proastă, bolnavă…” (pag 195)

“(Trebuie să punem în paranteză cazul foarte numeros al sinuciderilor femeiești din dragoste. În cele mai numeroase împrejurări e vorba de complicații, ca sarcina, “nenorocirea” sau părăsirea după fugă, fără niciun adăpost material, care deși sunt consecințe ale iubirii, nu înseamnă totuși că moartea a fost aleasă numai fiindcă sinucigașa nu putea trăi fără o anumită persoană, cum e în genere cazul bărbaților, sau al tinerilor care se sinucid împreună)”. (pag 230)

“Jos, dintr-o intrare sec dreptunghiulară, cafenie de tot, apare o femeie păios de blondă, cu fața puțin cadaverică, pe care nici măcar fardul nu poate prinde, și devine de aceea strigător.

-Uite, vezi pe asta, săraca, e bolnavă de rinichi, de nu știu doctorii ce să-i mai facă… Nimeni nu poate spune ce are.

Parcă mă deștept dintr-un somn haotic… Parcă se întrerupe circuitul care trecea prin mine și prin femeia aceasta, și recad amorf. S-a sfârșit. Gândului de adineauri i se asociau necontenit altele, dublate în același timp cu anumite estompări, căderi în subconștient, pentru ca totul să mă poarte către răsturnarea femeii pe pat… Acum totul se asociază în mine cu sugestii de scursori mirositoare, de membrane veștede, negre, vinete. Așa cum adineaori Emilia devenea femeia unică din lume, acum toate femeile, după felul celei de jos, sunt făcute din putreziciune în toate organele lor, și scursori.” (pag 160)

“În chipul acesta am înțeles oarecum cauza tragediei lui Ladima… Din pricina sărăciei nu putea să meargă în aceeași lume cu femeia pe care (oribil cuvânt) o iubea, și atunci era cu neputință să exercite vreun control… Toate datele îi scăpau… Ea, care era totul pentru el, pleca gătită și venea din oraș, cum ar fi mers într-o cetate nepermisă lui, de unde s-ar fi întors spunând ce vrea și cât vrea să spună… El era nevoit să creadă și imaginația lui, necontrazisă de niciun incident al realității, putea să vadă o Emilie ideală, bună, suavă. Și mai ales o Emilie plină de mister. Dacă nu vezi cotidianul unui om, ci numai așa cum apare pe catedră, nu poți niciodată să-l cunoști.” (pag 106)

După acest roman, am rămas cu niște întrebări:

• O astfel de imagine idealizată a femeii, ca Doamna T, despre care afli în adolescență, nu cumva va influența maniera în care un tânăr privește iubirea? În care un tânăr privește femeile, de fapt (lucru mult mai grav)
• Au autorii vreo datorie să nu creeze / perpetualizeze imagini stereotipice ale diverselor clase sociale, etnice etc?
• Lipsa de interes a tinerilor pentru astfel de romane, e de bun augur? e semnul că trebuie să schimbăm narativul?

Nici nu știu cum aș putea răspunde la întrebările astea, dar cu siguranță ar trebui începută o discuție.