Daniela Borontiș

Zilele trecute am fost la spectacolul Marele Gatsby, despre care știam că va fi un teatru imersiv – dar fără alte detalii. Din fericire, m-am prins la timp că ar trebui să merg pregătită pentru imersiune în piesă: adică mi-am luat rochiță, mărgele și aproape pene.

Prima surpriză a fost să aflu că Palatul Bragadiru, locul unde se petrecea spectacolul, Nu este în Bragadiru. Ci pe un fel de stradă lăturalnică din Rahova, vis-a-vis de o clădire dezafectată care se potrivea perfect cu Marele Gatsby, într-un mod ciudat.

Pentru cine nu a citit cartea sau nu a văzut filmul, spectacolul a început o dată cu prezentarea făcută de majordomul dnului Gatsby. Pentru restul dintre noi, imaginația o lua razna încă din stradă. La ușa palatului Bragadiru așteptau, fumând o țigară sau plângându-se de frigul de ianuarie, tot soiul de oameni interesanți: rochii elegante, pantofi de lac, perle, bentițe în păr, papioane. Decorul te întâmpina încă dinainte să intri. Luminile au fost ideal amplasate și nu s-au dezis nici în timpul spectacolului, atunci când trebuiau să îi urmărească pe actori prin tot felul de cotloane.

Pe lângă detaliile de decor (inclusiv rezervarea de masă era semnată de Gatsby), s-au folosit multe props. Foarte potrivite. Haine care cădeau peste noi, atunci când Gatsby îi arăta lui Daisy cât este de înstărit. Sau bărcuțe fosforescente care se plimbau haotic prin întuneric.

Până la finalul spectacolului, n-am știut bine cine făcea parte din grupul actorilor și cine era doar invitat. Aveam bănuieli despre fiecare în parte, chiar și despre aceia care veniseră îmbrăcați în stilul anilor 2024-25.

Nu știu ce părere să am despre Marele Gatsby. Dar pot să aplaud și să apreciez ideea și inițiativa de a crea un asemenea eveniment. Sunt convinsă că vor exista tot mai multe de acum încolo, din ce în ce mai bune.

Nu-mi place să dau spoiler, așa că nu voi spune nimic despre poveste. Dar voi spune că mi-au plăcut mai mult actorii secundari decât cei principali. Păreau mai liberi: în gesturi, în dansuri, în mimică. Cred că are de-a face cu vechea eroare a vizualului: acea de a pune oameni “frumoși” în rolurile principale. De multe ori, oamenii aceștia sunt mai puțin expresivi, au sprâncenele mai fixe, trebuie să compenseze mult cu jocul mâinilor (care trece foarte ușor în zona de too much). Tom și Myrtle au fost preferații mei: am înțeles perfect aceste două personaje. Le puteam vedea în jurul meu, le puteam ghici autenticitatea. Umpleau spațiul, acești doi actori. Toți ceilalți treceau pe un plan secund. Nu pentru că ar fi fost ei exagerați, ci tocmai pentru că erau extrem de potriviți. Într-o sală plină de zumzet, toți ochii erau doar asupra lor.

Cred că acesta este unul dintre secretele actorilor cu adevărat speciali: ei nu joacă un rol, ei trăiesc un rol. Trăindu-l pe scenă, îi fac și pe spectatori să-l trăiască în sală. Și fix despre asta este teatrul. Fix despre asta este arta.

Marele Gatsby a adus ceva nou, a creat o poartă de acces și ne-a trecut dincolo de ea. Mi-a plăcut simplitatea și intenționalitatea cu care a fost creat. However, recunosc, nu m-aș mai duce din nou, nu știu să explic bine de ce. Dar cu siguranță îl recomand!

Ieri am terminat de citit Patul lui Procust: nu a fost cea mai potrivită lectură de Crăciun, dar cumva a fost.

Eram sigură că nu mai citisem romanul (deși mi s-a părut ciudat, fiindcă îmi amintesc că mi-a plăcut “Ultima noapte”), până când am ajuns la replica “Nu e nimic, băiat prost, ai să mai încerci o dată” pe care mi-am amintit-o perfect și pe care am folosit-o în facultate, cu cineva care nu a gustat-o deloc (înlocuisem “băiat prost” cu “kiddo”, preluat dintr-o altă conversație interesantă cu un prieten). Bottom line e că uitasem total de roman, total. Mai puțin această replică: singura mărturie că, de fapt, îl citisem în liceu. M-am întrebat cum am putut să uit atât de tare: oare nu m-a marcat acțiunea? Nici personajele, nici stilul, … nimic? Bănuiesc că m-a devastat sfârșitul și că subconștientul meu a ales să mă apere de melancolie îndelungată, ștergând cu totul amintirea. Lectura de identificare: nu cred că voi putea citi vreodată altfel. Nici nu cred că îmi doresc să citesc altfel.

Patul lui Procust

Nu mi-am luat notițele pe care speram să le iau. Ca de obicei, am făcut mici semne la pasaje care m-au pus mai tare pe gânduri: dar care, citindu-le în afara contextului, pot să nu spună mare lucru. However, o să le scriu aici, ca să rămână undeva. Cartea e de la bibliotecă, o duc mâine înapoi.

“Mai că îmi vine să spun lămurit că inteligența se poate descoperi și prin pipăit. Și cum calitățile la nevoie se cunosc, cred că inteligența doamnei T. se vede mai ales în acea grea încercare pentru femei, care e boala. Nimic nu e mai dezgustător decât o femeie proastă, bolnavă…” (pag 195)

“(Trebuie să punem în paranteză cazul foarte numeros al sinuciderilor femeiești din dragoste. În cele mai numeroase împrejurări e vorba de complicații, ca sarcina, “nenorocirea” sau părăsirea după fugă, fără niciun adăpost material, care deși sunt consecințe ale iubirii, nu înseamnă totuși că moartea a fost aleasă numai fiindcă sinucigașa nu putea trăi fără o anumită persoană, cum e în genere cazul bărbaților, sau al tinerilor care se sinucid împreună)”. (pag 230)

“Jos, dintr-o intrare sec dreptunghiulară, cafenie de tot, apare o femeie păios de blondă, cu fața puțin cadaverică, pe care nici măcar fardul nu poate prinde, și devine de aceea strigător.

-Uite, vezi pe asta, săraca, e bolnavă de rinichi, de nu știu doctorii ce să-i mai facă… Nimeni nu poate spune ce are.

Parcă mă deștept dintr-un somn haotic… Parcă se întrerupe circuitul care trecea prin mine și prin femeia aceasta, și recad amorf. S-a sfârșit. Gândului de adineauri i se asociau necontenit altele, dublate în același timp cu anumite estompări, căderi în subconștient, pentru ca totul să mă poarte către răsturnarea femeii pe pat… Acum totul se asociază în mine cu sugestii de scursori mirositoare, de membrane veștede, negre, vinete. Așa cum adineaori Emilia devenea femeia unică din lume, acum toate femeile, după felul celei de jos, sunt făcute din putreziciune în toate organele lor, și scursori.” (pag 160)

“În chipul acesta am înțeles oarecum cauza tragediei lui Ladima… Din pricina sărăciei nu putea să meargă în aceeași lume cu femeia pe care (oribil cuvânt) o iubea, și atunci era cu neputință să exercite vreun control… Toate datele îi scăpau… Ea, care era totul pentru el, pleca gătită și venea din oraș, cum ar fi mers într-o cetate nepermisă lui, de unde s-ar fi întors spunând ce vrea și cât vrea să spună… El era nevoit să creadă și imaginația lui, necontrazisă de niciun incident al realității, putea să vadă o Emilie ideală, bună, suavă. Și mai ales o Emilie plină de mister. Dacă nu vezi cotidianul unui om, ci numai așa cum apare pe catedră, nu poți niciodată să-l cunoști.” (pag 106)

După acest roman, am rămas cu niște întrebări:

• O astfel de imagine idealizată a femeii, ca Doamna T, despre care afli în adolescență, nu cumva va influența maniera în care un tânăr privește iubirea? În care un tânăr privește femeile, de fapt (lucru mult mai grav)
• Au autorii vreo datorie să nu creeze / perpetualizeze imagini stereotipice ale diverselor clase sociale, etnice etc?
• Lipsa de interes a tinerilor pentru astfel de romane, e de bun augur? e semnul că trebuie să schimbăm narativul?

Nici nu știu cum aș putea răspunde la întrebările astea, dar cu siguranță ar trebui începută o discuție.

Când am fost mică, până prin liceu, le ziceam tuturor și era o certitudine pentru mine că “o să fiu studentă la Litere”. Iubeam cuvintele, să citesc, să ascult, să descopăr limbi străine pe care să încerc să le înțeleg. Mi-era ciudă pe oamenii din jurul meu care aveau rude din Serbia și deci, acces la un alt limbaj.

Am uitat toate astea încă din clasa IX-a. La liceu, eram una din puținii elevi care intrau “noi”: cei mai mulți dintre colegii mei făcuseră V-VIII tot acolo. Îi știau profesorii. Better said, îi iubeau deja profesorii. Însă dintre toți, doar profa de română nu ne putea înghiți deloc pe noi, ăștia veniți “din generale”. Cel puțin, așa am crezut la început. Apoi, mi-am dat seama că, de fapt, ea era misogină – as literally as it goes. Ce ziceau fetele era greșit. Însă dacă un coleg zicea același lucru, devenea creativ, filozofic, interesant. Și așa am uitat de dorința mea de a fi “studentă la litere”. Unii oameni nu au ce să caute în spatele catedrei.

Fifteen years later, mi-am amintit de visul copilăriei mele. Și am decis să mă înscriu la facultate. În Severin, fără să am pretenții mari, cu promisiunea explicită făcută mie însămi că nu va deveni o prioritate. Well.. acum sunt anul trei și niciodată nu m-am simțit mai tristă că se încheie un ciclu de studiu. Am ignorat promisiunea aia cu rapiditate și am avut dreptate să o fac. Sunt unele cursuri la Facultatea de Litere care mă transformă, efectiv. Pe care, dacă le pierd, simt că se rupe ceva din mine. Am descoperit (sau redescoperit?) lucruri care mi-au schimbat perspective și mai ales, liniștea aceea profundă pe care o simțeam mereu citind literatură. Mai nou, câteva poezii ale mele au fost publicate în una din cele mai importante reviste culturale din România și nu știu pentru ce să fiu mai mândră: pentru ele, pentru faptul că invitația de a le publica a venit de la proful meu preferat, sau pentru faptul că alături de poeziile mele au fost publicate poezii ale unui alt prof, pe care îl apreciez atât de mult că această asociere nu mă onorează, ci mă face să mă simt like a fraud.

În continuare sunt oameni în viața mea care nu știu că sunt din nou studentă. Pare greu să mai adaug și asta la lista (nu prea scurtă) a lucrurilor care mă descriu. Deseori încep sau continui o conversație cu “parcă ți-am spus că sunt studentă, nu?”.

Dar acum, citesc mult pentru cursurile astea cu care mă hrănesc și simt nevoia să scriu undeva despre ele. Deci postarea asta e doar o introducere, ca să înțelegeți de ce m-am sucit (de fapt, m-am reîntors) la literatură.

There was once a little dog called Codița.

She loved to protect her people, and was always on guard with anyone passing on the street. Of course, this guard stopped as soon as someone would enter the yard: she would take a quick scan, then immediately decide that the intruder was someone who would pet her. And that was her sweet spot: instantly becoming friends with anyone willing to touch her gently on her head.

Codița got this name because she was born with a small tail. Probably some corgi ancestors, of royal blood – and she acted like that, too. Codița was strongwilled, ambitious, on guard – but also kind, careful and generous.

She would get mad, but never bite.

She would smell the barbecue, but never steal.

She would bark, only until she saw who it was.

And two days ago, she passed away.

Maybe it is a good idea to never have dogs – the same way nobody ever chooses to have their heart broken. Is the final pain worth it, even though it represents “life”?

This day, one year ago, a small seed appeared in this world.

All of a sudden, this little seed formed a small head, and some two small legs and two small hands. On his head (because the seed was a “he”), it grew a small leaf. That was the sign that he had already started to be curious about the world and learn from everywhere and everything.

Ruru.

During this first year, he visited the Forest, met with animals and plants, and even humans. He could not speak the language of animals, nor plants, nor humans. But was able to do something better: to smiles.

And by smiling, he was perfect.

Happy Birthday, Ruru!

Here’s to many more years to come, and adventures to have, and wonderful things to experience! Your travel has just begun, and it is already special!

Star is a very lovely hedgehog. He has a certain charisma, and likes a lot being surrounded by animals, and flowers, and people. He loves to explore the world around him, and is so-so curious.

One day, he decided to explore even beyond his forest – he heard there are great fields, and beautiful waters. Star wanted to see them all.

He started slowly, because hedgehogs have tiny legs, and also quite a big body (considering their size). So they are not very fast. Nor do they want to be fast. They want to be slow, so they can enjoy every little piece of time that they have on this Earth.

Star left his forest, he crossed a small pound, then went up a hill, through some tall grass, along the river. He met a lot of nice animals and plants on his way, so he enjoyed everything a lot! He was amazed by everything he saw, smelled and experienced.

After a few days of wondering in the wild, he decided to rest for the night at the root of Cera, one of the most special Sunflowers there were. But Star couldn’t know about this. He said hello.

– Hi, smiled Cera. Welcome to my home!

She had the most beautiful smiles that Star had ever seen. She was just soo.. sunny! Star fell in love.. It was nothing he planned, nor wished, but Cera was so graceful and beautiful, and made him feel alive in a way that no one else had ever.

And Cera loved him back. It was more than Star could have ever hoped. He was in heaven.

There was, of course, only one problem: he wanted to see the world, and Cera was a flower. So she couldn’t move. She had deep roots, and a beautiful community around her. She was admired and she had big plans to being positive change in the world. She was so radiant – she already did that.

Star began to wonder. Would this work, is it a good idea to be in love with a Sunflower. Should he not see the world anymore. And eventually, he asked himself: is Cera as wonderful as she seems? Probably not. Probably she is just a regular Sunflower, and he should really stick to his plans. After all, that’s why he left the forest!

– I do not think I love you, Cera. I am sorry to say this, but you are not enough for me.

Cera stood tall and proud. She understood that Star has needles. Not on his fur, but inside his words. Needles that were meant for her. Maybe he did not understand how sharp those needles were. But needles nevertheless. She encouraged him to see the world.

Star left. He crossed paths, and fields, and water and sand. In some places, he stayed longer, in others he just passed by. But as time went by, he started to miss “something”. It was not clear how he felt. And he did not want to think too much about it – after all, life is short, and the world is big.

One day, he entered a beautiful biiig forest – like the one he always dreamed about. It had huge trees, lots of plants and animals. He saw such marvellous things there, and such special beings – like never before.

He stayed there for a longer time. He made friends, and did not think about missing anything.

Then, one day, as he was walking through this forest, he saw a beautiful blue flower. And.. blue was his favourite colour! This flower was small, and seemed a bit helpless, but had such bright blue! And she made him feel excited again! Monae (that was her name) watched everything with such curiosity and wonder and excitement – it made Star feel.. young!

Star loved her – and Monae loved him back. He decided to plant her on his fur, and take her on his trips. So she could see the world as well – and they could be amazed together.

Star began the long way back to his forest, where he wanted to introduce Monae to all of his friends. They loved her! She was so full of life, and happiness and wonder – it was a joy to be around her. Tiny flowers have this special power, they belong in any place, and everybody loves them. They bring a smile on anyone’s face, simply by looking at them. And they are so easy to move around, their roots are not deep. And they make another home very easily as well – no need for a specific weather, or soil, or light.

Small flowers grow anywhere, and they are very adaptive.

Small hedgehogs do not know their words have more needles than their fur.

Sunflowers are.. well.. flowers of the Sun.

And without Sun, there would be no life anywhere on Earth. There is something unique to be a flower of the Sun.