Am avut recent o conversație random în timpul căreia mi-am mărturisit direct intenția de a NU deveni profesoară de română vreodată. Argumentul meu principal a fost “nu aș putea să-l predau pe Camil Petrescu așa cum este el prevăzut în programa școlară sau în toate cărțile alea de comentarii pentru BAC”. Iar Oana a fost surprinsă să afle că nu îmi place acest autor. Și astfel mi-am amintit că promisesem să pun pe blogul ăsta al meu, lucrarea de licență la care am muncit anul trecut.
Deci, înainte de toate, las aici este lucrarea mea de licență: pdf.
Vă invit să o citiți, să vă gândiți care este viziunea voastră și apoi să îmi spuneți și mie ce părere aveți: în comentarii, sau pe email, sau prin vreun mesaj, sau oricând ne-om vedea la ceai.
În numărul curent din Dilema se vorbește despre “Autorii din manual – cine îi (mai) citește”, iar zilele astea FB este plin de reacții la ‘noua reformă’ din învățământ în ceea ce privește literatura română predată la liceu. În caz că nu ați citit pe nicăieri, se pare că nu mai există nici măcar o singură autoare, iar parcursul celor 4 ani va fi unul cronologic: cu clasa IX care abordează literatura veche, fiindcă este cea mai bună modalitate de a-i face pe tinerii din secolul ăsta să îndrăgească lectura. Adică… ce altceva mai bun ar avea de făcut, decât să citească niște cronici scrise în româna veche? Saaau! să afle mai multe despre “formarea poporului român” din Țiganiada – și să nu-mi spuneți acum că autorul nu mai locuia în țară de ani de zile atunci când a scris Țiganiada, sau că provenea dintr-o lume privilegiată care avea acces la educație și călătorii și era rupt de realitatea-realitate din jurul lui. Nu, nu nu. E clar că opera lui Budai Deleanu este de căpătâi.
Deci… ce să și faci în 2025, atunci când în jurul tău se vorbește despre egalitate și echitate, despre capitalism, despre fast fashion și consumerism, despre dezastre naturale provocate de om, despre femicid sau diplomație politică. Te întorci la trecut și crezi că acolo vei găsi cârligul pentru a prinde atenția și interesul tinerilor. Sinceră să fiu, nici asta nu mi s-ar părea total eronat, dacă aș putea avea încredere că viziunea fiecărui profesor este ancorată în prezent și dacă operele acelea ar fi analizate și prin filtrele curentelor contemporane. Sau, wishful thinking, dacă în paralel s-ar aduce și niște idei ale căror autoare încă trăiesc.
Dar tot Dilema Veche și-a luat-o peste nas prin ’98, atunci când a scos un număr cu articole critice la adresa lui Eminescu. Niște unii avuseseră tupeul să îl privească pe eroul național cu lentile colorate diferit, eventual proprii.
În concluzie, amestecând aceste decizii strategice ale ministerului, cu realitatea tristă că algoritmii vieții devin tot mai buni și pot scrie un rezumat de o pagină despre orice operă, astfel încât să ai impresia că ai citit-o, mai adăugând și faptul că nici profesorii nu sunt ușă de biserică (dar poate ar fi too much să avem așteptarea asta de la niște simpli oameni), plus dificultatea de a aborda viziuni diferite asupra aceluiași subiect, am ajuns la concluzia că profesorii de (limba și) literatura română sunt foarte, foarte curajoși (cel puțin, aceia dintre ei care ies din tipare). Curajoși, idealiști, ambițioși.
Am avut dintotdeauna și voi avea mereu o admirație fără sfârșit pentru meseria de profesor. Mi se pare cea mai frumoasă meserie din lume. Și cea mai grea, fiindcă trebuie, în primul rând, să pui în practică valori. Poate tocmai de asta mă enervează atât de tare abordarea curentă, care vorbește despre oameni/autori (care, ce nume este mai important) și mai puțin despre idei. Și, nu încearcă cu adevărat să facă educație – fiindcă educația ar însemna să aduci și perspective ciudate, de la marginea societății sau de la grupurile minoritare, oricare ar fi acelea.
Vă rog să nu mă mai întrebați / să nu mai îmi urați să fiu profesoară de română: nu am nicio intenție.
PS: nu de alta, dar mi s-a atras atenția la romgleza pe care o folosesc: e dinadins. Virgulele sunt și ele, dinadins. Unele chiar între subiect și predicat.




