Zilele trecute am fost la spectacolul Marele Gatsby, despre care știam că va fi un teatru imersiv – dar fără alte detalii. Din fericire, m-am prins la timp că ar trebui să merg pregătită pentru imersiune în piesă: adică mi-am luat rochiță, mărgele și aproape pene.
Prima surpriză a fost să aflu că Palatul Bragadiru, locul unde se petrecea spectacolul, Nu este în Bragadiru. Ci pe un fel de stradă lăturalnică din Rahova, vis-a-vis de o clădire dezafectată care se potrivea perfect cu Marele Gatsby, într-un mod ciudat.
Pentru cine nu a citit cartea sau nu a văzut filmul, spectacolul a început o dată cu prezentarea făcută de majordomul dnului Gatsby. Pentru restul dintre noi, imaginația o lua razna încă din stradă. La ușa palatului Bragadiru așteptau, fumând o țigară sau plângându-se de frigul de ianuarie, tot soiul de oameni interesanți: rochii elegante, pantofi de lac, perle, bentițe în păr, papioane. Decorul te întâmpina încă dinainte să intri. Luminile au fost ideal amplasate și nu s-au dezis nici în timpul spectacolului, atunci când trebuiau să îi urmărească pe actori prin tot felul de cotloane.
Pe lângă detaliile de decor (inclusiv rezervarea de masă era semnată de Gatsby), s-au folosit multe props. Foarte potrivite. Haine care cădeau peste noi, atunci când Gatsby îi arăta lui Daisy cât este de înstărit. Sau bărcuțe fosforescente care se plimbau haotic prin întuneric.
Până la finalul spectacolului, n-am știut bine cine făcea parte din grupul actorilor și cine era doar invitat. Aveam bănuieli despre fiecare în parte, chiar și despre aceia care veniseră îmbrăcați în stilul anilor 2024-25.
Nu știu ce părere să am despre Marele Gatsby. Dar pot să aplaud și să apreciez ideea și inițiativa de a crea un asemenea eveniment. Sunt convinsă că vor exista tot mai multe de acum încolo, din ce în ce mai bune.
Nu-mi place să dau spoiler, așa că nu voi spune nimic despre poveste. Dar voi spune că mi-au plăcut mai mult actorii secundari decât cei principali. Păreau mai liberi: în gesturi, în dansuri, în mimică. Cred că are de-a face cu vechea eroare a vizualului: acea de a pune oameni “frumoși” în rolurile principale. De multe ori, oamenii aceștia sunt mai puțin expresivi, au sprâncenele mai fixe, trebuie să compenseze mult cu jocul mâinilor (care trece foarte ușor în zona de too much). Tom și Myrtle au fost preferații mei: am înțeles perfect aceste două personaje. Le puteam vedea în jurul meu, le puteam ghici autenticitatea. Umpleau spațiul, acești doi actori. Toți ceilalți treceau pe un plan secund. Nu pentru că ar fi fost ei exagerați, ci tocmai pentru că erau extrem de potriviți. Într-o sală plină de zumzet, toți ochii erau doar asupra lor.
Cred că acesta este unul dintre secretele actorilor cu adevărat speciali: ei nu joacă un rol, ei trăiesc un rol. Trăindu-l pe scenă, îi fac și pe spectatori să-l trăiască în sală. Și fix despre asta este teatrul. Fix despre asta este arta.
Marele Gatsby a adus ceva nou, a creat o poartă de acces și ne-a trecut dincolo de ea. Mi-a plăcut simplitatea și intenționalitatea cu care a fost creat. However, recunosc, nu m-aș mai duce din nou, nu știu să explic bine de ce. Dar cu siguranță îl recomand!
Daniela Borontiș 