Când am fost mică, până prin liceu, le ziceam tuturor și era o certitudine pentru mine că “o să fiu studentă la Litere”. Iubeam cuvintele, să citesc, să ascult, să descopăr limbi străine pe care să încerc să le înțeleg. Mi-era ciudă pe oamenii din jurul meu care aveau rude din Serbia și deci, acces la un alt limbaj.
Am uitat toate astea încă din clasa IX-a. La liceu, eram una din puținii elevi care intrau “noi”: cei mai mulți dintre colegii mei făcuseră V-VIII tot acolo. Îi știau profesorii. Better said, îi iubeau deja profesorii. Însă dintre toți, doar profa de română nu ne putea înghiți deloc pe noi, ăștia veniți “din generale”. Cel puțin, așa am crezut la început. Apoi, mi-am dat seama că, de fapt, ea era misogină – as literally as it goes. Ce ziceau fetele era greșit. Însă dacă un coleg zicea același lucru, devenea creativ, filozofic, interesant. Și așa am uitat de dorința mea de a fi “studentă la litere”. Unii oameni nu au ce să caute în spatele catedrei.
Fifteen years later, mi-am amintit de visul copilăriei mele. Și am decis să mă înscriu la facultate. În Severin, fără să am pretenții mari, cu promisiunea explicită făcută mie însămi că nu va deveni o prioritate. Well.. acum sunt anul trei și niciodată nu m-am simțit mai tristă că se încheie un ciclu de studiu. Am ignorat promisiunea aia cu rapiditate și am avut dreptate să o fac. Sunt unele cursuri la Facultatea de Litere care mă transformă, efectiv. Pe care, dacă le pierd, simt că se rupe ceva din mine. Am descoperit (sau redescoperit?) lucruri care mi-au schimbat perspective și mai ales, liniștea aceea profundă pe care o simțeam mereu citind literatură. Mai nou, câteva poezii ale mele au fost publicate în una din cele mai importante reviste culturale din România și nu știu pentru ce să fiu mai mândră: pentru ele, pentru faptul că invitația de a le publica a venit de la proful meu preferat, sau pentru faptul că alături de poeziile mele au fost publicate poezii ale unui alt prof, pe care îl apreciez atât de mult că această asociere nu mă onorează, ci mă face să mă simt like a fraud.
În continuare sunt oameni în viața mea care nu știu că sunt din nou studentă. Pare greu să mai adaug și asta la lista (nu prea scurtă) a lucrurilor care mă descriu. Deseori încep sau continui o conversație cu “parcă ți-am spus că sunt studentă, nu?”.
Dar acum, citesc mult pentru cursurile astea cu care mă hrănesc și simt nevoia să scriu undeva despre ele. Deci postarea asta e doar o introducere, ca să înțelegeți de ce m-am sucit (de fapt, m-am reîntors) la literatură.
Daniela Borontiș 